Despre regrete

Cu vreo două ierni în urmă, la o zăpadă mai voinică, am ieșit să lopătez. Am deszăpezit mașina, am curățat trotuarul din jurul blocului și intrările în bloc, am glumit cu ceilalți trei vecini care lopătau și ei, a fost frumos. Dacă tot eram încălzit am curățat și trecerile de pietoni de la colțul blocului. Cum să vă spun? Am fost cuprins de o stare de-asta de împlinire sufletească, beatitudine parcă îi zice. Stăteam sprijinit în coada lopeții, înconjurat de mormane de zăpadă peste brâu și trăgeam ozon în alveole. Era bine.

Pe trotuar apare o cucoană cu ceva bișon, pechinez, mizerie de-asta de câine mic și foarte mic. Se oprește în mijlocul trecerii de pietoni pe care o curățasem (băi, dar chiar în mijloc, adică intersecția diagonalelor patrulaterului) și mizeria aia de câine începe să se cace în beatitudinea mea. Nu mai știu dacă era și ceva fulguială, dar aerul era bine ozonificat și cum v-am zis, aveam o stare plăcută în general.

M-am uitat la căcătul de câine din mijlocul trecerii de pietoni, m-am uitat la cucoană, cucoana s-a uitat la mine senină – naiba știe, era și ea mulțumită că printre nămeții ăia imenși jivina cu picioare scurte găsise un loc adecvat pentru defecare. Cucoana a plecat cu jivina (îmi amintesc sigur că avea un plovăraș roșu dăunătorul, croșetat de mami a lui sută la sută) și abia când erau departe adrenalina s-a trezit în mine. Ar fi trebuit să iau căcatul cu lopata și să-l tencuiesc pe haina cucoanei. De-asta vă zic, orice ocazie ratată se transformă în regret peste ani.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *